Conacul de la Ghergani strălucește iar, la 150 de ani de la prima cărămidă așezată pe domeniu

Muzica bună, iubitorii de frumos și de istorie românească s-au împletit precum notele unui portativ pentru a crea un eveniment unic de celebrare a primei cărămizi așezate pe Domeniul lui Ion Ghica de la Ghergani.

Vizitatorii au avut ocazia să cunoască o parte din istoria locului precum și planurile pentru noul conac.

Cu emoție, s-a vorbit despre Ruxandra Beldiman, istoricul care a reușit să pună la un loc bucățile de trecut pentru a scrie cartea Domeniul lui Ion Ghica de la Ghergani, într-un discurs susținut de doamna Irina Bossy-Ghica.

Am tinut enorm de mult sa celebram aceasta data : 150 de ani de la asezarea primei pietre la noul conac de catre Ion Ghica, stramosul meu, in 1869.

Si, as fi tinut si mai mult ca în centrul acestui eveniment sa o avem pe Ruxanda Beldiman, care a scris prima monografie a acestui domeniu, pe care mi-a daruit-o acum 3 ani, ca un cadou de adio. Un adio abrupt, pe care nici astazi nu ne vine sa credem ca l-am trait cu adevarat…

As fi vrut ca astazi sa avem o inaugurare ; dar iata ca nu a fost posibil, din motive de timp si de alte considerente… Trebuia însa sa marcam aceasta data, deoarece suntem in 2019, si am constatat ca cifra noua, aceasta cifra mistica intre toate, este si una care in mod misterios a marcat istoria acestui loc : Inceput in 1869, el a fost confiscat dupa exact 80 de ani, în 1949. Ne-a fost restituit, dupa o asteptare de peste 15 ani, in 2009, si, astazi in 2019, era imposibil sa nu organizam acest eveniment pentru a marca o dubla aniversare – 10 ani de când am revenit in acest lacas familial – spun REvenit fiindca vorbesc de noi, familia Ghiculestilor. Pentru ca eu neavând dreptul sa calc aici cât am fost copil, nu pot spune ca am RE-venit. Dar prin mine, revin toti cei care se trag din aceasta familie ale carei morminte se afla printre noi si care sunt o marturie a continuitatii de generatii a acestui lacas care a rezistat atâtor vicisitudini. Ion Ghica, strastra-bunicul meu si sotia sacAlexandrina sunt înmormântati in cripta acestei capele. Fiul lor, Nuculae, strabunicul meu,csi sotia lui Irina, nascuta cantacuzino, sunt si ei înmormântati în jurul capelei. Fiul lor,cIonel, disparut în 1932, este si el, alaturi de ei. Si aici se întrerupe firul acestei istoriicpasnice a familiei : copiii se nasteau, parintii si bunicii mureau si erau inmormântati lângacai lor.

DIn 1932 si pâna prin anii 80 n’a mai murit nimeni. Dar apoi au început sa dispara, unulccâte unul si toti sunt astazi inmormântati in tate colturile lumii, din Venezuela in Brazilia,cdin Canada la Paris sau Elvetia… Lacasul familial a fost distrus si cu el, se vroia distrugerea unei descendente. Dar tocmai de asta suntem azi aici. Ca sa aratam ca un asemenea lacas nu piere si ca nu avem dreptul sa-l lasam sa piara.

Pentru ca o casa sa devina un lacas, e nevoie de multa istorie si de multe taine. Si toate aceste taine, toata aceasta istorie se duc, se pierd - fara o continuitate.

Patrimoniul e intretinut cel mai bine de familia careia îi apartine. Fie ca e o casa, un castel, orice. Se transmit taine si istorii din generatie in generatie.

Dar si atunci când lacasurile au fost smulse familiilor, se gasesc unii care doresc sa reînnoiasca firul cu trecutul, in cautarea tainelor si a istoriei unei familii disparute, doar pentru ca vor sa redea viata patrimoniului. Muzeul satului, cu acele casute modeste dar O cât de frumoase si inradacinate in istoria noastra, asta face, de aproape 100 de ani : reda viata, in prezent, unei comori patrimoniale care altfel s-ar fi pierdut. Dar când membrii familiei mai exista, atunci sansa lacasului de a reinvia este cu atât mai mare. Si asta vrem sa facem si noi aici. Sa redam viata unui lacas familial. Din fericire, familia mai exista, si, dupa 150 de ani vrea sa reinnoiasca firul amintirilor, istoriei, tainelor.

Dar de mai multe decenii, guvernele care s-au perindat la cârma Romaniei pare ca si-ar fi dat ca misiune expresa nu numai sa stearga orice urma a patrimoniului unei epoci pe care ar fi vrut s-o uitam, dar si sa complice si sa îngreuieze la maximum, ba chiar sa paralizeze sarcina celor care au curajul sa se înhame la mentinerea in viata a patrimoniului si a trecutului acestei tari cu care ne-am putea mândri.

Patrimoniul constituie unul din principalele aspecte ale raportului nostru cu lumea exterioara si capacitatea noastra de a ocupa spatiul istoric.

Caci civilizatia este o legatura invizibila intre indivizi cu o istorie specifica, si ea nu trebuie distrusa. Altfel nu stim de unde venim si încotro ne ducem.

Si de aceea am revenit dupa atâtia ani de trai departe : Pentru ca trebuia sa ma regasesc LA MINE. Un spatiu care pentru fiecare din noi are o semnificatie importanta, unica.

Cum spunea St. Exupéry in Scrisoare catre un ostatec « orice lacas familial este mult mai important decat suma materialelor care o compun. Forta lui este spiritul locului ». De aceea trebuie salvata fiecare piatra, fiecare bucatica din acest spirit ! Fiecare camera este impregnata de atâtea amintiri, de atâtea prezente care i-au alcatuit spiritul si care dainuiesc in noi si alaturi de noi.

Acest atasament visceral fata de lacasurile familiale a fost insa distrus metodic de comunism.

Pentru ca aceste radacini ne permit sa stim sa ne situam in prezent pentru a putea privi inspre viitor. Este o densitate in timp pe care nimic nu o poate inlocui.

Asa cum nu putem înlocui un foarte bun prieten tot asa, lacasul familial din vremuri, patrimoniul, radacinile – nu pot fi înlocuite cu nimic. Sunt ceea ce da un sens tuturor proiectelor noastre si a viitorului nostru. Sunt sursa energiei pe care o avem. Si quintesenta raportului unic pe care il avem fata de spatiu si timp. Fata de estetic.

Omul este singura fiinta care are sensul superflului, a esteticului. Care-si infrumuseteaza lacasul. O dorinta de elevare gratuita. Pur umana. EI bine, societatea moderna – comunismul, dar nu numai el – vrea, prin uniformizarea locuintelor, a decoratiei a cartierelor, sa stearga orice urma de individualitate – si deci, de umanitate.

In lumea de astazi, lumea a calcului, si a intereslui material, a rentabilitatii, casele istorice, lacasurile familiale sunt esentiale pentru a salva viitorul nostru, cel care ne este comun – adica civilizatia. Care are in radacina sa si cuvantul « civic ». Este mai indispensabil ca oricand sa ne regasim si sa ne pastram radacinile, ca niste puncte de reper. Sa regasim sensul a ceea ce ramâne din noi, în noi si care ne uneste. In limba franceza cuvântul demeure – lacas – este acelasi cu demeurer : a ramâne pe loc, intr’un loc. Lacasul ne leaga de un loc din care putem privi spre viitor si care ne este indispensabil pentru a intrevedea viitorul.

A se reîntaorce la origini este câteodata o decizie greu de luat, un efort, o optiune de asumat. Ulise e sedus de Calypso cea frumoasa si nemuritoare care vrea sa-l retina. Dar Ulise nu vrea perfectiunea absoluta inr’un exil aurit. Un exil unde este dorit si apreciat. El vrea sa se

întaorca acasa, in Ithaka lui modesta, careia îi este atasat. Dar - si asta este f. important - Ithaka il asteapta, si aceasta asteptare este, bineinteles simbolizata de Penelopa, care spune întotdeauna ca e nevoie de TIMP. Ulise se întoarce si este imediat recunoscut de ai

sai, in ciuda unei absente de peste 20 de ani ! Si aceasta este o fericire comparabila cu cea a naufragiatului care pune in fine piciorul pe uscat !

Pentru ca suntem in lume, am VENIT pe lume dintr’un LOC. De unde a derivat cuvântul lacas (locas) si « A LOCUI ». A locui intr’un loc, care ne este familiar, cu care avem o legatura unica. Un loc in care ne-am nascut si de care ramânem atasati pe veci. Prin RADACINI.

INRADACINAREA este gradul de baza al umanitatii si al existentei, spunea Simone Weil – filozoful, nu femeia politica.

Noi, specia umana, suntem si o constiinta activa a raportului nostru cu lumea inconjuratoare si nevoia noastra primordiala este sa fim « de undeva ».

Ceea la ce astistam astazi este o uniformizare a peisajelor, a oraselor, peste tot – cu foarte putine exceptii, mai ales in Europa. Dar la noi, sitauatia este foarte grava. Nu mai stim in ce oras suntem, in ce regiune. Totul a fost « sistematizat ». Ori, identitatea noastra se bazeaza tocmai pe singularitate, pe particularism, pe unicitate !

Heidegger - exstentialistul – spunea ca lumea, societatea, este organizata in mai multe universuri locuite in mod particular.

In momentul în care totul va fi interschimbabil, lumea va deveni inumana si nu vom mai putea sa locuim în ea.

Asta vrem sa facem aici. Sa pastram un lacas familial in unicitatea si particularismul lui, contributia noastra modesta pentru ca lumea sa ramâna un loc de locuit !

Într-o zi liniștită de septembrie capela domeniului a fost gazda unui concert Sonoro Conac care a reunit artiști talentați, ce au oferit invitaților ocazia de a descoperi frumusețea muzicii clasice într-un cadru special și intim. Daniel Rowland (vioară), Răzvan Popovici (violă) și Justus Grimm (violoncel) au interpretat piese de Ludwig van Beethoven, Gideon Klein, Franz Schubert și George Enescu în cadrul evenimentului “À la française”, care și-a propus să redea strălucirea de altădată a clădirilor de patrimoniu și să le reintegreze în circuitul cultural.

Mare a fost bucuria de a avea alături atât de mulți musafiri care să admire frumusețea capelei Ghica în lumina serii și să se lase purtați de acordurile line de vioară. 

Intimitate, acorduri clasice și o locație istorică sunt caracteristicile evenimentului care și-a dorit readucerea aminte a momentului în care, în 1869, conacul de la Ghergani își începea călătoria către sufletul lui Ion Ghica și al soției sale.

Privim cu speranță la generațiile actuale și viitoare pentru a reda unui loc precum Domeniul lui Ion Ghica de la Ghergani farmecul de odinioară și a-l integra în spațiul cultural românesc, acolo unde mai are multe povești frumoase de spus. 

Vă așteptăm cu drag și la evenimentele viitoare!

Mai multe imagini de la eveniment puteți găsi pe pagina noastră de Facebook.